Autor: Camelia Stavarache, presedintele Asociatiei de Psihoterapie Integrativa, director Psihosucces ( http://www.psihosucces.ro)
ARII DE INTRERUPERE A CONTACTULUI SI TIPOLOGIA TRAUMEI
Brăduţa a fost pe punctul de a nu mai veni la terapie, a observat ca are o problema cu “abandonul” ( iese din relatii, renunta la diferite activitati). Singurele exceptii au fost facultatea si serviciul. A reiesit ca isi doreste o relatie de lunga durata, dar adopta un comportament de aventuriera . Foloseste harta, invatata de la mama ei “ valoarea mea personala este zero”. Am lucrat la nivelul inconstientului, metafora:” Ma imbrac sport, dar vreau ca ceilalti sa creada ca sunt in rochie de seara”.
Interactiunea cu aceasta pacienta a fost, şi este, o investigaţie atentă şi sensibilă, caracterizată printr-o continuă încurajare, afectiune şi empatie, stimularea exprimarii, autovalorizarea a tot ceea ce tine de ea, susţinerea în găsirea unui ritm propriu si a timpului de care are nevoie pentru a constientiza ceea ce se intampla in interiorul ei. Ancorarea mea “in oglinda”, cu rabdare si respect, a ajutat-o ,,sa se simta”, ,,să gândeasca despre ea” şi sa-si exprime experienta, acordandu-i acestei experiente o mare valoare.
Contactul, în timpul sedintei, a fost precedat de un precontact în timpul caruia se comentau evenimente curente sau sociale. Acest precontact ce dura de la 5 la 10 minute, avea scopul să poată uşor redeschide contactul cu mine, sa se pregătească pentru întâlnire. Contactul este bun si în prezent, există o disponibilitate buna pentru asta. Postcontactul este ceva la care inca mai lucrăm, Brăduţa fiind conştienta acum de faptul că după sedinta, tinde să închidă contactul chiar cu ea insasi. Defineşte acest proces asa: de cele mai multe ori pleaca usurata de la intalnirile noastre dar, apoi are nevoie sa se inchida ca sa-si protejeze vulnerabilitatea, fie in raport cu ea, fie in raport cu ceilalti. A scris o poezie în care vorbea de un vierme, de un copil care o striga pe mama si nu-I raspunde nimeni. Am interpretat ca o regresie pentru ca problema are legatura cu mama.
In timpul unei sedinte s-a exprimat cu limbajul şi postura unui copil, asa ca mi-am imaginat că avea cam 5-6 ani. M-am acordat în termeni corporali si senzorial cu acel copil si am inceput sedinta folosind un limbaj şi ton al vocii pe care l-as fi folosit cu un copil de această vârstă. Acest lucru a făcut posibil o amintire spontana: sora sa a furat nişte bani din casă, dar mama a acuzat-o pe Brăduţa. Pentru ca aceasta n-a păutut să nege de frică, mama i-a pus palmele pe fierul de călcat încins ca “să nu mai pună altădată mîna pe ce nu trebuie”.
Brăduţa a trăit experienţa unui dialog imaginar dintre două scaune, pe unul dintre ele aflându-se “mama”, iar pe celălalt “ea la vârsta de 5 ani”. În cadrul dialogului cu două scaune, ea a descris succint procesul de introiecţie inconştientă astfel: “Te iubesc atât de mult, mamă, că voi purta eu ruşinea în locul tău”.
Apoi am pus-o sa scrie pe bilete rosii calitaţile sau defectele care I-au fost sugerate de mama sau alţii, iar pe bilete galbene- ceea ce vine din ea. Apoi I-am descris imaginea unei case cu pereţi mâncaţi de termite si cu pereţi normali si am întrebat-o ce ar face. A raspuns ca ar demola PEREŢII AFECTAŢI si apoi ar construi ceva în loc. I-am dat ca tema sa rupa biletele rosii si sa le arda (chiar înainte sa-I spun eu sa le arda m-a întrebat ”pot sa le ard?”). S-a simţit ca si cum lucrurile s-ar aseza. A avut insight-ul unui pui de pasare care se afla într-un ou în care a realizat doua- trei gauri, pregatindu-se sa iasa. Acest episod traumatic poate fi considerat ca un indicator al sentimentului său de frică, sentiment, foarte prezent în relaţiile ei cu alţii. Concluziile scenariului în relaţiile cu ceilalţi sunt evidente: dorinta de a se face puţin vizibila si de a fi ignorata intretineau convingerea ei ca nu este OK. Mai mult decât atât, din punct de vedere fiziologic, vocea ei a fost ,, blocata” de trauma si a ramas vocea unei fetiţe de 5 ani, de la care nu s- ar fi putut pretinde înţelepciune şi inteligenţă.
Vocea ei de copil era de fapt o somatizare a memoriei implicite. Terapia i-a permis să integreze această traumă si fixatia fata de ea insasi, iar cuvintele mele de validare a experientei ei, i-au permis sa-si restituie valoarea si intelegerea de sine. Într-o altă şedinţă am folosit relaxarea cu povestea „ Cum stie un copac sau o floare, dupa ce si-a pierdut florile sa faca altele la fel de frumoase, care sa atraga pasarile si albinele?” ( C.Stavarache, 2004)