Sinteză din „Psihoterapia integrativă practică „ de Richard Erskine, editura Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă 2012
SCENARIUL ESTE PLANUL NOSTRU PERSONAL DETALIAT, care indică modul în care ne vom duce viaţa: cum ne vom percepe pe noi înşine, pe ceilalţi şi lumea care ne înconjoară; ceea ce aşteptăm să se întâmple dacă ne comportăm într-un anume mod; ceea ce simţim şi ceea ce ne spunem nouă înşine cu privire la aceste sentimente. Schiţat încă din primii ani, scenariul se asamblează pentru a forma un tot coerent în timpul copilăriei şi îşi continuă elaborarea prin modificări şi adaosuri de-a lungul întregii noastre vieţi.
Psihoterapia, dacă aceasta vizează schimbări cu efect durabil, trebuie să afecteze scenariul. Schimbarea scenariului îi permite clientului să se perceapă ca fiind într-adevăr diferit. Pe măsură ce scenariul se schimbă, noi opţiuni în materie de gânduri, sentimente şi comportamente îşi fac apariţia. În capitolul 1 ( NB “Psihoterapia integrativă practică”), am descris patru domenii ale terapiei în măsură să schimbe scenariul: cognitiv, comportamental, afectiv şi corporal. Putem schimba scenariul prin descoperirea de noi moduri de a gândi ( şi de a ne imagina) despre noi înşine şi despre alţii; prin încercarea de noi comportamente într-un mod „experimental”; prin modificarea sistemelor biochimice, musculare şi gestuale, sau prin perlaborarea sentimentelor prezente în timpul formării scenariului şi în timpul reactivărilor pe care acestea le suferă mai târziu în viaţă. Fiecare din aceste patru domenii poate fi implicat atunci când clientul este invitat să revină, emoţional, la momentul în care deciziile, convingerile şi percepţiile au fost dobândite, şi literalmente să reprogrameze altceva în locul a ceea ce nu mai funcţionează.
Munca de regresie, datorită căreia clientul poate reveni, în imaginaţie, la momentul formării scenariului, constituie o parte majoră a psihoterapiei integrative. Regresia încurajează clientul şi îi dă puterea necesară pentru a redecide, pentru a utiliza resursele superioare disponibile în momentul de faţă, pentru a-şi ajuta copilul de altădată, confuz, speriat şi furios.
Aşa cum secvenţa prezentată în acest capitol o ilustrează, o redecizie reuşită implică nu doar cogniţia ( prin care clientul ajunge să înţeleagă vechea decizie şi modul în care aceasta îi pune piedici astăzi), afectul ( care îi permite clientului să aibă acces la straturile profunde ale propriei sale personalităţi, inaccesibile conştiinţei sale şi care trebuie să participe la schimbare pentru ca aceasta să fie durabilă), ci şi intenţia: alegerea clară şi conştientă de a împrumuta o cale diferită de cea de altădată.
Fiecare din aceste trei procese nu este neapărat implicat în fiecare secvenţă de psihoterapie, dar trebuie, mai devreme sau mai târziu, să fie puse la contribuţie astfel încât să poată avea loc o redecizie completă. Munca lui Christophe oferă un exemplu bun al integrării acestor trei procese, într-o singură şedinţă de psihoterapie în care s-a lucrat pe redecizie.
Unul din motivele pentru care Christophe este apt sa lucreze atât de eficient cu cele trei componente ale redeciziei, poate să ţină de natura atmosferei grupului în care psihoterapia s-a fost desfăşurat. Aceasta era creată deja de ceva vreme – era a opta zi a unui maraton de psihoterapie – coeziunea şi încrederea grupului au atins atunci un grad ridicat. Un grup bine condus se comportă ca un fel de cutie de rezonanţă a sentimentelor, accentuând şi punând în valoare tot ceea ce se întâmplă pentru fiecare participant, în termeni de emoţii. În acelaşi timp, grupul oferă un mediu protector şi susţinător în sânul căruia putem regresa în timp în siguranţă, putem fi „ copii mici”, putem acţiona şi resimţi în funcţie de modalităţile care nu ar fi tolerate în lumea exterioară. Christophe reflectă acest climat începându-şi lucrul terapeutic
