POVESTEA TERAPEUTICA “Am invatat sa fiu mama prea tarziu” este reala si a fost spusa de o participanta la maratonul de psihoterapie integrativa din 2013. Inainte de a citi, te invitam sa urmaresti acest puzzle muzical.
Versiunea muzicala a POVESTII TERAPEUTICE “Am invatat sa fiu mama prea tarziu”, In memoriam: My Heart Will Go On
Am ajuns in tabara de psihoterapie integrativa cu o rana in suflet. Eu o sa-ti povestesc despre o persoana deosebita, fetita mea, de 7 ani . In sufletul meu o numesc “fetita cu inima de foc” pentru ca a purtat veselia in suflet ca pe un foc care nu se stinge. A stiut sa ma iubeasca chiar daca vorbele mele nu exprimau dragoste. A stiut sa ierte, chiar daca scuzele mele n-au fost rostite niciodata. Stia ca o iubesc si a invatat sa ma ierte inainte ca eu sa-mi constientizez greselile.
FETITA mea s-a stins in bratele mele, fara ca eu sa pot face nimic. “Mama, ajuta-ma!” sunt vorbele care imi ard ca un fier incins si azi, inima. Da, fetita mea cu inima de foc, nu mai exista. A ramas doar amintirea ei, undeva strans lipita de sentimentele mele de vinovatie . S-a inecat cu un dumicat, iar cand sangele i s-a prelins din gura am stiut ca s-a terminat. Suferinta mea a fost imensa. Au trecut cativa ani (*8) pana am ajuns la aceasta scoala de formare. Reusisem chipurile sa-mi revin, adica puteam sa port o discutie normala cu ceilalti sau sa rad la o gluma. Dar totul era de suprafata pentru ca inauntrul meu plangeam cu lacrimi de foc. Viata mea era ratata. La 46 de ani nu mai puteam face un copil, dar m-am gandit ca puteam sa fiu un psihoterapeut de copii. In tabara, mi-am dat seama ca de-a lungul vietii mele am jucat rolul invinsului. Mama si sora mea m-au “invatat” candva ca nu merit rolul invingatorului.
Am fost al doilea copil, neiubit, maltratat fizic si psihic de proprii parinti. Inevitabil, am fost obligata de trauma mea din copilarie sa aduc in relatia cu fiica mea, sentimentele mele de ambivalenta. Eu nu stiu sa iubesc decat in gri, adica in amestec de alb si negru. In copilarie, propria mea mama era cand “mama buna” , cand “mama rea”.
Mai tarziu, cand am “avut un pui” si am dobandit valente materne, am repetat propriul scenariu ca un disc zgariat: uneori o loveam si tipam la ea, dar imediat regretam amarnic, dar nu aveam curajul sa-i vorbesc despre greseala mea pentru ca nici eu nu-i vazusem pe ai mei facand asta. Dupa ce adormea, o pupam in somn si-mi ceream iertare cu lacrimi in ochi.
Si totusi, exact cu 24 de ore inainte de a se produce inevitabilul, am luat decizia de scenariu de a fi o “mama buna”. M-am intors acasa cu gandul sa fiu altfel. Si am reusit!. In acea seara, i-am aratat “ cu dobanda” fiicei mele cat de mult o iubesc si i-am promis ca voi fi o mama care nu se va mai infuria, care n-o s-o loveasca sau s-o critice pentru orice nimic. Am intrebat-o ce isi doreste si fetita cu inima de foc mi-a spus ca vrea sa doarma cu “mami si tati” sub cerul liber ( era vara, undeva la tara) . Iar eu, ca o adevarata mama buna i-am indeplinit dorinta fiicei prea iubite. Fetita mea a trait sapte ani, dar m-am simtit cu adevarat mama ei pentru 7 ore, cat am tinut-o in brate in acea noapte. E mult, e putin, ce ziceti? Intrebare fara raspuns si un pret exorbitant pentru a schimba un scenariu…
A doua zi, pe la ora pranzului focul din inima fetitei mele s-a stins.
