Extras din cartea “Psihoterapia integrativa practica” de Richard Erskine- presedintele de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa ( scoala Erskine) , Editura Asociatiei de Psihoterapie Integrativa 2012
Sinteza: Trauma copilului apare daca mama este neglijenta, cu probleme psihice, alcoolica sau foloseste criticile exagerate. Trauma genereaza un scenariu de viata
Bebeluşi sau copii mici ( şi poate chiar înainte de naştere), începem să ne dezvoltăm reacţiile şi aşteptările care modelează pentru noi tipul de lume în care trăim şi felul de persoană care suntem. Mai întâi codificate fizic, în ţesuturile corporale şi evenimentele biochimice, apoi emoţional şi mai târziu cognitiv, sub formă de convingeri, atitudini şi valori, aceste răspunsuri formează un fel de plan detaliat care va ghida modul în care ne vom duce viaţa. Pentru Alfred Adler, era vorba aici de “ stil de viaţă“ ( Ansbacher&Ansbacher, 1956); Freud vorbea de “ compulsia la repetiţie“ pentru a descrie fenomene similare (1920-1961); Eric Berne numea acest plan “ scenariu“(1970) şi Perls îl denumea “ scenariu de viaţă“ (1973).
Formarea convingerilor de scenariu
(…) Scenariul de viaţă este un plan autoprotector care se naşte din introiectii, reacţii de supravieţuire şi decizii din copilărie; este o serie fixată de apărări care împiedică nevoile şi sentimentele nesatisfăcute in copilărie să ajungă in plan conştient. Intriga principală şi intrigile secundare sunt directivele în jurul cărora se învârte ceea ce noi trăim. Scenariul limitează spontaneitatea şi supleţea în rezolvarea problemelor şi în relaţia cu ceilalţi, căci povestea vieţii fiecăruia, incluse fiind aici şi sfârşitul şi evenimentele majore, este deja scrisă, în general din mica copilărie. În esenţa sa, scenariul răspunde la întrebarea ; “ Ce face o persoană ca mine într-o lume ca aceasta, cu oameni ca voi ? “. Scenariul de viaţă este o repetiţie a dramelor din copilărie nerezolvate.
Introiectia
Scenariul poate fi stabilit în două moduri: prin mecanismul de apărare al introiectiei şi/sau prin deciziile şi reacţiile autoprotectoare ale copilului. În primul caz, un copil poate integra imaginea figurilor parentale – introiecţie – incluzând emoţiile, gândurile, convingerile, comportamentele şi stilul lor de a percepe lumea. Introiecţia riscă mai mult să se producă în absenţa contactului şi/sau în prezenţa unui conflict.
Injoncţiunile parentale şi definiţiile copilului sunt interiorizate de către acesta şi vor funcţiona mai târziu sub forma unei influenţe intrapsihice, modelând convingerile, emoţiile şi comportamentele sale. Părinţii şi figurile de autoritate importante furnizează două tipuri de mesaje: cele ce îi dictează copilului ce trebuie să facă sau să simtă şi cele care îi spun ce este el/ea.
Mesajele care compun scenariul pot fi directe sau indirecte şi sunt adesea comunicate pe două căi simultane. De exemplu, o mamă ignora adesea cererile fiului său şi îi spunea: “ Tu nu ai nevoie de nimic“. Se poate ca băiatul să fi interiorizat această definiţie a lui-însuşi, literalmente, reacţionând la acest aspect printr-un plan de viaţă constând în negarea nevoilor şi a dorinţelor. Sau la fel de bine mesajul poate fi dedus şi luat ca o directivă: copilul ignorat poate înţelege că nu este văzut ca fiind ceea ce este, sau pur şi simplu ca existând. Mesajul “ nu exista“ devine atunci o parte a scenariului de viaţă, căruia acesta ar putea să i se supună mai târziu stând în umbră, eşuând sau sinucigându-se.
Deciziile scenariului
A doua modalitate prin care un scenariu se formează, trece prin deciziile şi reacţiile copilului în legătură cu viaţa, fondate pe percepţia opţiunilor care îi sunt oferite.
Irina, o persoană istovită, a crescut alături de o mamă alcoolică, care era adesea incapabilă să pregătească cina sau să răspundă nevoilor Irinei în termeni de îngrijire maternă. În jurul vârstei de 5 ani, Irina decide că cea mai bună modalitate de a se descurca în viaţă este aceea de a deveni competentă şi eficace. Astăzi, ea este foarte organizată, controlată şi suprasolicitată la locul de muncă. Sentimentul său de „ responsabilitate” o antrenează în dificultăţile cu alţii, la muncă şi acasă.
La polul opus, Tom, în vârstă de 31 ani, se află la al cincilea „locşor de muncă”. El nu depune nici un efort ca să reuşească şi a refuzat o specializare care i-ar fi oferit o avansare la actualul său loc de muncă. În şcoala primară, el suferea de dislexie. Comparându-se cu tatăl său, un distins profesor universitar, sau cu mama sa, lector avid, el a tras concluzia ca este”prost” şi c-ar fi ”inutil să mai încerce”. Astăzi, el îşi menţine credintele: „ Eu sunt prost” şi „ la ce bun să mai încerc, oricum voi eşua” pentru a-şi continua viaţa anticipată şi pentru a o justifica.
Deciziile „eu sunt prost” şi „ la ce bun să încerc” au fost mecanismele lui Tom pentru a face faţă vieţii luate în urmă cu 40 sau 44 de ani; aceste decizii sunt menţinute astăzi sub forma credinţelor de scenariu.
Cu titlu de exemplu arătăm cum introiectarea definiţiilor şi injonctiunilor date de părinţi este utilizată concomitent cu deciziile din copilărie pentru a forma un scenariu de viaţă. Astfel, o avem pe Maria, o tânără femeie extrem de calmă, care îşi dezvăluie rar dorinţele şi nevoile. În terapie, ea retrăieşte constrângerea de a-i fi suprimată fericirea şi entuziasmul vieţii din epoca în care ea a convieţuit cu o bunică bolnavă la pat, o perioadă foarte lungă de timp. Zgomotele normale ale Mariei în timp ce se amuza o trezeau adesea pe bunica; i se spunea atunci Mariei că era „ rea”, drept urmare ea era dojenită şi pedepsită. I se repeta tot timpul „Nu fă zgomot”. Modul său de a da sens şi de a controla această situaţie a fost acela de a se convinge că dorinţele sale erau de natura celor ce fac rău altora. Ea îşi continuă viaţa sub imperiul acestei decizii, cu soţul, copiii şi prietenii săi. Ea trăia propriile sale pulsiuni şi dorinţe ca „ un om rău” şi le păstra în ea, neexprimându-le; cu toate acestea, ea le oferea adesea şi altora, deoarece ei nu reuşeau să reacţioneze la ceea ce ea avea de ascuns cu atâta abilitate şi atâta determinare.
În concluzie, scenariul de viaţa este repetiţia de–a lungul vieţii a evenimentelor şi reacţiilor care s-au produs în copilărie, care poate astfel sa ne doara sau nu…
