Sinteza: Carte Richard Erskine- Psihoterapia integrativa practica. Cum plasmuim un parinte imaginar mai bun, daca parintele real e rau.
Despre autor: Richard Erskine (USA) fondatorul psihoterapiei integrative si presedintele de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa
Eul Adult ( Neopsihic), Eul Copil ( Arheopsihic) şi Eul Părinte ( Exteropsihic) sunt cele trei stări principale ale Eului descrise de către Berne. Stările Eului Copil şi ale Eului Părinte sunt fixări de experienţe trăite şi de reacţii precoce, sau introiectarea inconştientă a altor persoane importante. Psihoterapia integrativă propune în plus un alt proces prin care se dobândesc fixările.
Urmărind un proces de dezvoltare normală în mica copilărie, copiii îşi creează adesea o imagine, o figură închipuită, ca modalitate de a-şi procura controlul, structura, afecţiunea maternă sau ceea ce această tânără persoană a simţit ca fiind o lipsă sau fiind inadecvat. Sunt copii care îşi creează propriul lor bau-bau, o creatură înspăimântătoare care ameninţă cu represalii teribile pentru mici greşeli. Împodobirea părintelui imaginar cu toate aspectele rele şi înspăimântătoare inerente situaţiei de a fi educat de către părinţi, îi permite copilului să-şi păstreze Mama şi Tatăl pe deplin buni şi iubitori.
De-a lungul anilor din şcoala primară, Richard era obsedat de bau-bau. Când a devenit adolescent, nu mai era preocupat de acest aspect; totuşi, rămânea încă posibilitatea unui profesor sau a unui poliţist sever care l-ar fi pedepsit dacă s-ar fi îndepărtat de la calea cea dreaptă. Înainte să atingă treizeci de ani, Richard o pierdu pe bunica sa şi merse să-şi ajute familia să facă curat în casă. În momentul în care făcea curat sub patul său şi într-un dulap, deveni foarte anxios. Anticipă o pedeapsă teribilă şi, deşi îşi spunea că nu sunt raţionale gândurile sale, continuă să aştepte să se întâlnească cu ceea ce a mai rămas din bau-bau. Lucrând cu terapeutul său, Richard începu să-şi amintească că, atunci când era mic, credea că bau-bau locuieşte în camera bunicii şi că acesta era capabil sa-l urmeze la şcoală sau la jocurile sale. Dacă Richard era obraznic, bau-bau îl pedepsea cu siguranţă. În timpul procesului de terapie, Richard începu să-şi amintească de o palma la fund de la vârsta de 4 ani, administrată de mama sa în camera bunicii sale, în timpul unei sărbători în familie. Puţin timp după palmă, Richard îşi dezvoltă credinţa în existenţa lui bau-bau, putând astfel să o vadă pe mama lui ca fiind foarte iubitoare şi tolerantă pentru purtarea sa.
Pot exista persoane care îşi creează o “naşă zână“, un fel de părinte imaginar care le iubeşte şi le îngrijeşte chiar şi atunci când părinţii naturali sunt reci, absenţi sau abuzivi. Această imagine creată serveşte pe post de apărătoare între figurile parentale reale şi dorinţele, nevoile şi sentimentele copilului mic. Neplăcerile inevitabile legate de creşterea într-o lume imperfectă sunt mai tolerabile, deoarece figura imaginară aduce ceea ce le lipsea părinţilor reali.
Anne-Marie cunoştea perioade de depresie în timpul cărora mânca în cantităţi foarte mari. În acele momente, ea resimţea nostalgia bunicii sale decedate, pe care o descria terapeutului său ca fiind afectuoasă, înţelegătoare, consolantă şi care, spunea ea, îi aducea mereu bunătăţi. Terapeutul, din curiozitate, o întrebă pe Anne-Marie ce vârstă avea când bunica sa murise, la care ea răspunse “14 luni“. Or, un copil de 14 luni nu poate să cunoască, cu o bunică, experienţele relatate de Anne-Marie. Pe măsură ce terapeutul explora golul dintre nostalgia Annei-Marie cu privire la bunica sa şi faptul că aceasta din urmă era deja moartă încă din copilăria timpurie a fetei, clienta începu să-şi amintească experienţe din copilăria sa, inaccesibile memoriei sale de mulţi ani. Aceasta suferise în repetate rânduri abuzuri atât din partea tatălui său cât şi a mamei sale şi adesea fusese închisă în pivniţă zile întregi, fără mâncare. Anne-Marie povesti cum, după bătaie, sau în întunericul pivniţei, “apărea“ bunica pentru a o consola, a o încuraja şi îi promitea mâncăruri minunate. Creându-şi aceste imagini ale unei bunici, Anne-Marie reuşi să-şi satisfacă, măcar în imaginaţie, câteva din nevoile sale de a primi îngrijiri hrănitoare potrivite, care lipseau în mod radical din comportamentul părinţilor săi faţă de ea.
Pe măsură ce se maturizează şi acced la fazele de dezvoltare ulterioare, copiii uită imaginile autogenerate. Dar când copilul refulează conştientizarea nevoilor, sentimentelor şi amintirilor sale, în scopul de a supravieţui în familie, imaginea autogenerată se fixează şi nu se integrează în lucrurile învăţate ulterior. Oricare ar fi caracteristicile Părintelui autogenerat fixat, acestea operează de-a lungul anilor precum starea Eului Părinte descrisă de Berne. Aceasta funcţionează ca o personalitate introiectată ; totodată, aceasta este adesea mai exigentă, fără logică sau mai iraţională decât adevăratul părinte ( la urma urmei, aceasta îşi are originea în imaginaţia unui copil mic). Părintele autogenerat, ieşit din imagini fantasmatice furnizează o serie de gânduri, sentimente şi comportamente închistate, neintegrate şi în faţa căreia persoana reacţionează ca şi cum ar fi vorba de adevărate interiorizări ale persoanelor adulte din copilărie.
