Sinteza: Frica de abadon inoculata in copilarie are un efect dezastruos asupra copilului mic si ulterior asupra adultului. Un copil care traieste frica de abandon va deveni un adult condamnat la depresie si la cautarea unei iubiri magice.
Micutul Bo, cum singur isi spunea, pentru ca nu putea sa-si pronunte numele corect, se uita uimit cum mama sa, isi arunca furioasa niste haine intr-o valiza rosie.
– Plec, si te las dracului cu tac-tu care mi-a mancat viata cu totul. Daca nu erai tu, as fi plecat de mult. Am stat, am rabdat, dar nu mai pot! Nu mai pot! O sa ma duc unde-a dus Dracu iapa.
La cei patru anisori ai sai, Bo nu intelegea toate expresiile, in schimb era perfect capabil sa simta emotiile mamei sale. Simtea ca ea e “rea” acum, suparata si brusc, a constientizat…ca el este de vina. Vinovatia l-a umplut imediat de tristete si Bo a inceput sa planga intai, incetisor si apoi, din ce in ce mai tare.
– Taci! Nu mai suport, copil rau ce esti! a tipat furioasa mama si a aruncat cu o jucarie inspre el.
Bo a intepenit. Si-a inghitit lacrimile, si-a ridicat umerii si s-a incordat ca o pisica la panda. Doar ca soricelul, era tot el. Respiratia lui a devenit tot mai superficiala. Era prea speriat ca sa mai respire de-adevaratelea. Mai tarziu, cand a devenit adult, Bo a reactionat la fel, in fata unui sef agresiv: s-a incordat ca o pisica si si-a inghitit lacrimile.
“Mami e suparata pentru ca eu nu sunt un baietel cuminte si destept, asa cum ar fi vrut ea. Eu sunt rau. Vreau ca mami sa ma iubeasca. Dar, cum sa ma iubeasca daca sunt rau? Trebuie sa o fac pe mami sa ma iubeasca. ”
Gandurile lui Bo au fost intrerupte de cuvintele reci ale mamei, care anuntau plecarea sa:
– Sa fii cuminte, Bo! Mama o sa plece, dar o sa vina repede tati la tine.
Apoi, a simtit pupaturile mamei pe frunte, crestet si obraji, dar nu a stiut daca sa asocieze sarutul cu dragostea sau cu durerea. Confuzia l-a facut din nou sa inghete. Si din nou, a mai invatat rapid o lectie de viata: pupaturile de dragoste dor! Si multi ani de-atunci, a asociat sarutul cu o strangere de mana, de tipul salutului.
Confuzia s-a transformat intr-un tipat de disperare: “Mami, nu pleca, te rog!”, repetat de zeci de ori. Dar, usa s-a inchis in urma mamei, fara ca ea sa se intoarca.
Bo a fugit disperat la geam, s-a lipit cu fata de sticla si a inceput sa caute, printre lacrimi, corpul mamei. L-a zarit dupa cateva minute, in fata blocului, cu valiza rosie in mana. Parea ca ezita, se oprise in loc si privea spre el. Bo i-a facut disperat cu mana si a strigat din nou:”Mami, nu pleca, te rog!”. Intr-o fractiune de secunda, in creierul sau, ca o rugaciune, i-a aparut clar, urmatoarea idee in minte: “Ca sa nu mai fiu parasit, trebuie sa arat o iubire magica, ca in povesti” . Cand a devenit adult, multi ani mai tarziu de la aceasta intamplare, Bo era speriat si depresiv pentru ca nu reusea sa pastreze prea mult timp magia unei iubiri ca-n povesti. Cand a venit la cabinetul de psihoterapie, Bo mi-a spus: “Vrea sa simt din nou acea iubire magica pe care am avut-o pana de curand. Sa pot sa o cuprind mental, sa ma gandesc non-stop la ea, sa vibrez ca intr-o miscare browniana”. Bo nu stia atunci, ca disperarea de a iubi “magic’ ascunde frica de abandon. O frica pe care o purta de atata timp pe umeri, incat nici nu mai stia ca este acolo.
