Autor: Landy Gobes, formator si supervizor international in psihoterapie integrativa
Detectivii şi Psihoterapeuţii au multe lucruri în comun. Ambii folosesc observaţia pătrunzătoare şi abilităţile puternice de ascultare. Ambii sunt experţi în înţelegerea naturii umane. Ei studiază istoria, relaţiile, şi experienţele subiecţilor lor, căutând adevărul, încercând să înţeleagă forţele ce acţionează asupra lor, şi motivele comportamentului lor.
Am fost detectiv de când mă ştiu. Când eram adolescentă, citeam Sherlock Holmes şi Edgar Allen Poe şi colecţionam cărţile lui Nancy Drew în aceaşi măsură în care citesc şi colecţionez acum Romane Misterioase. Sunt fascinată de căutarea indiciilor, şi mă bucur de această căutare cu fiecare dintre clienţii mei din psihoterapie. Experimentez acest fior al urmăririi ca şi cum am descoperi împreună ce s-a întâmplat în viaţa clientului, cum l-au afectat aceste experienţe, şi ce înseamnă toate acestea pentru el, astăzi. Munca cognitivă este rareori îndeajuns de una singură, dar încurajază şi dă sens aspectelor psihologice, afective, şi comportamentale ale psihoterapiei pe care o facem împreună.
Aşa cum o fac mulţi dintre noi, şi eu cred că am fost creată pentru a fi psihoterapeut în scopul de a rezolva misterul propriei mele vieţi. Am avut ceea ce părea a fi o copilărie mediocră ideală. Am fost un singur copil la părinţi, care mi-au permis privilegii rezonabile şi care au fixat limite rezonabile. Am avut o bicicletă când aveam 8 ani, un cal de călărit când aveam 11 ani, şi o maşină de condus la 16 ani. Ce ar putea să vrea mai mult un puşti? Şi la şcoală şi acasă, munceam din greu să fiu perfectă în tot ceea ce fac. Am fost un copil bun, am luat note bune, şi am fost lăudată de către părinţi şi profesori. Misterul? Aveam un vag sentiment că ceva lipsea, şi mereu păream să aştept ceva. Când aveam 40 de ani, gestionând un soţ, o casă şi 6 copii am citit despre Analiza Tranzacţională. Am putut imediat să simt schimbarea Stadiilor Eului în interiorul meu, şi câteva dintre misterele cognitive au început să se rezolve. Am absolvit şcoala, am făcut Formare în Analiza Tranzacţională, şi am făcut ceva terapie AT. Am învăţat că abandonul părinţilor mei este frica mea cea mai mare, dar asta nu avea nici un sens pentru mine. Ştiam că am fost copil unic, dorit de doi oameni care au luat meseria de părinte foarte în serios.
Până la acest punct am fost în căutare de indicii din copilăria pe care mi-o amintesc, incapabilă să mă întorc dincolo de mecanismele defensive adaptative din perioada cea mai timpurie a vieţii mele. Deşi nu îmi amintesc copilăria, am auzit poveştile de familie în legătură cu ea. Ei spun că am fost născută cu o eczemă infantilă, în perioada în care nu exista nici un tratament pentru asta. Mi-au prins mânecile de saltea, şi mai târziu, mi-au pus atele la braţe, pentru a nu mă putea scărpina pe faţă. Doctorul le-a spus părinţilor mei să nu mă ţină prea aproape de ei. El nu vroia ca eu să scobesc crustele eczemei de pe faţa mea. Părinţii mei povesteau cu mândrie că învăţasem să îmi ţin sticla cu picioarele. Dar acestea erau numai poveşti pentru mine; nu aveam amintirea acelor momente. Eczema mi-a dispărut în jurul vârstei de un an.
Când aveam 50 de ani am fost la terapie individuală- de data aceasta în Psihoterapie Integrativă. M-am pregătit, ca de obicei, să fac orice lucru neplăcut era aşteptat de la mine. Spre surprinderea mea, m-am simţit înţeleasă, şi apreciată şi respectată. Uitându-mă în urmă, vad că mă aşteptam să fiu rusinată. În schimb, terapeutul meu m-a ascultat cu interes, a pus întrebări, şi a acceptat tot ce i-am spus fără cerinţa de a-mi schimba comportamentul. Copilăria mea şi experienţele de viaţă m-au lăsat convinsă că pot să am o realţie cu cineva dacă îi cunosc perfect nevoile şi cerinţele. Această relaţie terapeutică a fost diferită!
Acum ştiu că ceea ce terapeutul meu facea, era să se pună de acord cu mine, să întrebe despre mine, şi să se implice el însuşi în relaţia nostră terapeutică, în aşa fel încât nu m-am simţit singură. Am realizat, pentru prima dată, că părinţii mei m-au făcut să mă ruşinez pentru că îmi doream un contact fizic cu ei. Slabele lor iniţieri, lipsa lor de informaţie despre gândurile şi sentimentele mele, şi supra-implicarea lor în adaptarea mea de succes la ei, m-au lăsat simţindu-mă foarte singură, chiar dacă, nu am fost singură.
Când am experimentat o conexiune cu terapeutul meu în timpul unei şedinţe de terapie, apărările mele s-au topit, şi am simţit teroarea singurătăţii pe care, nu am mai simţit-o din fericire de foarte mulţi ani. Aceste şedinţe erau dureroase; dar rezolvarea misterului, înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat, a fost o recompensă. Energia pe care am folosit-o pentru a mă apăra împotriva acestei singurătăţi dureroase, poate fi acum folosită în integrarea interioară.
Un alt aspect al terapiei mele, a implicat transferul. O să încerc să îl descriu din punctul meu de vedere, din cadrul terapiei. Amintirile mele despre copilăria timpurie nu era unele vizuale. Şi încă, în timpul terapiei, când terapeutul meu m-a întrebat despre experienţa relaţiei mele cu el, o vedeam pe mama în spatele minţii mele. De exemplu, dacă terapeutul meu fusese plecat, mă întreba dacă mi-au lipsit şedinţele. Chair şi în timp ce spuneam, „nu”, o vedeam pe mama îndepărtându-se de patul meu.Odată, am „văzut-o” pe mama stând afară pe hol, ascultându-mă pe mine ca şi copil plângând singură în camera mea.
Am realizat că, înainte să pot vorbi, am avut de învăţat să NU plâng în scopul de a o face să vină la mine.
Deoarece nu am putut defapt să o privesc pe mama din această perspectivă, îmi asum faptul că acestea erau fotografii pe care mintea mea le-a făcut pentru a ilustra, relaţia mea timpurie cu mama- răspunsuri la misterul pe care am încercat să îl rezolv. Acum ştiu de ce m-am simţit atât de înfricoşată de abandon. Am experimentat asta ca bebeluş! Am fost singură şi speriată şi nimeni nu mă lua în braţe sau nu mă ţinea aproape. Revenirea acestei amintiri şi rezolvarea acestui mister mi-a schimbat viaţa. Nu am mai fost singură, nu am mai aşteptat-o pe mama să mă ia în braţe, şi dincolo de toate, am încetat să mai aştept vreo variantă transferenţială a acestui dor timpuriu pentru mama.
Pentru a înţelege teoria şi metodele revenirii evenimentelor uitate şi conştientizarea sentimenteleor dintr-un client, vă recomand să citiţi articolele lui Richard Erskine despre Scenariu care sunt postate pe acest site. El a lărgit definiţia lui Eric Berne a Scenariului pentru a include experienţele pre-verbale, paternurile ataşamentului timpuriu, şi implicit concluziile experienţiale. De asemenea recomand capitolul de Anchetă din cartea Dincolo de Empatie. De fiecare dată când recitesc acest capitol devin un terapeut mai bun. Sunt foarte recunoscător că această Căutare a Indiciilor m-a condus la Richard şi la organizaţia lui şi la voi toţi care sunteţi aici astăzi.
Mulţumesc.
Autor:
Landy Gobes, MSW, LCSW este psihoterapeut şi consultant în West Harford, CT, USA. Ea este formator şi supervizor de psihoterapie integrativă, formator şi supervizor de Analiză Tranzacţională şi membru al Institutului de Psihoterapie Integrativă condus de Richard Erskine.